Saracenii

"Unde nu e nãdejde de dobândã lipseşte şi îndemnul de lucru. Cine lucreazã vrea sã câştige, iarã sãrãcenii şi-au fost scos gândul de câştig; pentru aceea nici nu se aflau îndemnaţi sã lucreze. Cât puteau, petreceau vremea întinşi la rãcoare; nu puteau, îşi mâncau zilele lucrând prin alte sate învecinate. Când venea apoi iarna... vai şi amar!"
Iar cine e deprins cu rãul, la mai bine nici nu gândeşte; sãrãcenilor le pãrea cã, decât aşa, mai bine nici nu poate fi. Peştele-n apã, pasãrea-n aer, cârtiţa în pãmânt şi sãrãcenenii în sãrãcie!"


Cam asa ca pe saraceni ii vad pe multi oameni de prin tara asta. Tare imi place povestea lui Slavici ca se termina cu bine. Desigur, cand se apuca omul din poveste de impletit lese si castigat ceva banuti, nu apareau noi legi care sa ii ia si izmenele de pe el. Si nici nu ii batea la poarta banca sa il amagesca cu imprumuturi si viitorul utopic in care curge lapte si miere mai inainte de a se apuca incet, incet, sa faca ba un gard, ba un acoperis cu ce avea si el la indemana. S-au schimbat multe in peisaj si se prea poate ca in ziua de azi sa nu mai mearga nici solutia din poveste, care duce la finalul fericit. Deh...

Dar e un adevar mare ca fara speranta de un castig rezonabil dintr-o munca cat de cat placuta, omul "nedresat" nu prea are chef de nimic. Sta prin birt, prin curte, sau pe unde o mai sta, numa bine sa il vada cate un ministru sau reporter in cautare de subiecte de peroratie. E tare la moda sa arati cu degetul, acuzator: iata unde sta problema! Daca astia ar munci, daca astia nu ar manca atata sau ar face curat/sport/cantari populare, eheeei, pai atunci gata, toate ar fi bune. Imediat s-ar revarsa bogatia in tarisoara noastra, ba am primi si ceva calde strangeri de maini de la ue...

Postarea asta fara prea mare entuziasm a fost provocata de vorba "frumoasa tara, pacat ca e locuita". Dar de ce, bre? Las sa fie. Problema e mai adanca si nu numai cu oamenii. Nu vine de ieri de alaltaieri. Aici si pamantul e suparat, ataca cu spini si tufe incalcite, cu gongi, gandaci, namol si surpari...Un pic daca il lasi, se face parloaga si isi pune si niste urzici in cap, sa nu iti mai arda sa il deranjezi.

Nu e de mirare. Nici pamantul si nici omul nu mai stiu ce e cu ei. Multi au plecat de "acasa", i-a dus viata in locuri noi, unde nu mai au aceeasi legatura cu peisajul vizual si sonor, cu soarele, cu vegetatia. Si de la un sat la altul si simti schimbarea, daramite dintr-un capat de tara in altul. Cine ajunge la mai bine, se uita crucis ca ce usor e dincoace si ce nu apreciaza localnicii norocul lor, cine ajunge la mai rau ofteaza, se mai ofileste o petala doua, si se simte un pic strain...mereu. Noii veniti adesea nu inteleg, nu "aud" natura si nu o pot stapani, iar locurile se lasa rar imblanzite.


Nu se mai multumeste in gand copacului cand iti da fructele, pamantului cand iti creste plantele. Oamenii se plang monoton, si in anii rai si in cei buni. De ce ar fi altfel? Nu in putine randuri gasesti ciobani care nu sufera branza, agricultori ad-hoc deloc incantati ca trebuie sa cultive ceva, crescatori de animale care le injura sau le sacrifica fara pic de regrete, asa cum mai demult faceau numai unii pe la sat, "aia, sucitii".

Iar orasenii care mai iau pe ici pe colo locul taranilor...multe vor, putine le ies.(subscriu)Pai agricultura cu maini fine si cu bani putini, asta e un fel de utopie. Mai aveau si odinioara "domni", cum li se zicea generic, pamanturi, dar ei erau cu ideile si cu banul, iar forta de munca era tot palmasa.

Altfel, omul cu rabdarea si Dumnezeu cu mila. Daca nu s-ar gasi si de cumparat, sa traim din ce cultivam asa, ca o strutocamila oraseano-sateasca, ar fi vai si amar.

Noroc (vorba vine) ca se schimba vremurile si ca dispar babutzele, nu mai are cine sa se ia cu mainile de cap cand bajbaim noi sa cultivam de toate pe soluri unde cei de odinioara stiau ca nu merge decat aia si ailalta. De-acu' facem ce ne taie capul si ne tine spinarea, pana obosim si ne asezam langa o tufa de urzici...

Nici babele astea nu erau mafalde, e drept, ca treaba cu omul rupt de pamant ...se munceste la ea de cel putin 45 de ani. In mod industrializat s-a impus cultivarea nu dupa ce se potriveste, ci dupa ce trebuie sa se bage in plan. Plus ca rodul muncii il luau unii si il bagau in sac, era norma zdravana care trebuia data la "stat". Vorba vine...stat. Cine aduna, parte isi facea, si erau multi pe linie ierarhica la treaba asta cu adunatul...pana la depozit mai ramanea uneori doar hartia. De pe atunci "saracenii si-au scos gandul de la castig". Asta ca sa nu ma duc mai in urma in istorie, ca m-am plictisit...

Pana la urma si pamantul si oamenii mai au ceva in comun: supararea. Lehamitea, frustrarea, lipsa de chef...si alte frumoase atribute pe care unii le plimba la carciuma, altii le vindeca in sclavagia in tari straine, altii le baga sub pres si zambesc fals.