Poporul avocatului

Prima data, termenii, ma rog, unul dintre ei. Nu avocatul de tip american, cel care e protagonistul bancurilor de genul ca nici in iad nu e primit. Avocatul ca Ionel Teodoreanu, care apara pe niste oameni, contra unei sume cu care a cumparat portocale. Cu nuante, desigur, e relatarea lui, a cumparat foarte multe portocale, si era primul lui caz. Dar asa, ca si clarificare.
Apoi, contextul. Am vorbit cu cineva care a ajuns sa fie tratat foarte urat de un om cu functie. Medicala.M-am enervat, am simpatizat, am tunat si fulgerat contra acestui gen de oameni, mi-am adus aminte cand ii povesteam eu lucruri similare, si simpatiza, dar nu prea, pentru ca nu intelegea. Discutam vreo ora, dupa care imi gandeste cu voce tare ca e in dubii daca sa mai revina la acelasi om sau nu. Am simtit ca ma exasperez, dupa care mi-am adus aminte din nou ca s-a mai intamplat asa. De multe ori. Ceea ce pentru mine, de-a lungul expunerii mele indignate, devenise din intamplarea lui, deja o cauza, pentru el era deja doar o patanie. Repetabila si necorectabila. „Infractorul”, in ghilimele, pentru ca badarania si lipsa de suflet sau etica, ce-o fi, nu sunt trecute in nici un cod, era deja un lucru de neschimbat, era regula, era o autoritate. El dadea tonul, in mod de neinteles. Asteptam o dorinta ca astfel de oameni sa primeasca o contra-reactie, sa fie cumva, undeva pe scala dintre tacit si verbal, respinsi. Asftel incat, asa cum s-a format relieful, dupa multa vreme, sa se formeze un relief social mai bun, astfel incat, peste o generatie sau mai mult, unuia ca el sa ii plece clientii, sa il ocoleasca colegii etc.
Fusesem, pentru cateva clipe idealiste, avocatul cuiva, pe undeva exagerasem, chiar al unui mic popor format din oameni calcati in picioare la fel ca in situatia de care aflasem. Dar intre timp poporul avocatului se speriase, si...fugise.
Ce naivitate. Am trait acest lucru si alte dati, cu mai multe personaje. Pe la scoala, demult. Inainte sa nu imi mai pese. Cateodata pentru „cauze” pe care le asumam fara sa le fi trait si eu. Ma ambalam, mi se parea vital sa nu ramana asa, sa nu se creeze precedentul ca ceva negativ sa fie trecut cu vederea, sa nu poata deveni regula. Parca chiar ma exprimam mai bine daca nu era cauza mea personala, un pic de sare si piper eroic imi sporeau elocventa. Si, daca pot creea imaginea unui om care povesteste, explica, sustine, ajunge la punctul in care se intoarce pentru a arata obiectul cauzei, si ramane cu mana in aer, pentru ca in spatele lui nu mai e nimeni, atunci poate reusesc sa transmit si sentimentul de invingere amara pe care mi-l dau astfel de momente.
Desi faptic, multi oameni au necazuri comune, la nivel de a face ceva, de a gandi macar ceva si a actiona cand se intampla sa fie vorba de actiune (deci nu proteste, lobby, strangeri de fonduri si alte obiceiuri mai recente si oarecum regizate), nimeni nu e solidar. Decat, in mod absolut bizar, cu categoriile care intretin necazul, cu sursa lui. De ce? Probabil secole de cercetare psihologica aplicata social au dus la mareata realizare a victimei aliate cu tortionarul. Programata sa se alature celor aflati in aceeasi postura, intr-un grup absurd caruia i se face frica? Care estimeaza brusc si aparent spontan ca nu are rost, ca va pierde, ca e mai intelept sa se dezica de oricine ii ia apararea.
Cred ca e familiar exemplul cuplului care se cearta, unul dintre ei se plange prietenilor de toate imperfectiunile celuilalt, acestia ii iau partea in mod justitiar celui cu povestile, dupa care omul se razgandeste, se impaca, iar prietenii sunt niste ocolibili. Aici ar fi macar fireasca reactia. Dar cel care ii trateaza mizerabil, un strain, un functionar, un sef etc, nu este intr-o relatie iubire-ura cu acesti oameni, iar consecintele atitudinilor bizare modeleaza societatea pentru generatiile viitoare. Daca actiunea lui Rosa Louise McCauley Parks ar fi fost lipsita de reactie civila, viitorul cator oameni ar fi aratat altfel?
Nu avem societate civila, avem o papusa de paie in care e infipt un ac cu un bilet pe care scrie „societate civila”. Avem o gramada de actiuni si cauze si adunari si congrese si premii pentru contributii in domeniu care creeaza o miscare dincolo de care sa nu vedem ca ea nu este vie. Toate problemele care afecteaza popoare (in sensul de grupuri de dimensiuni variabila care impartasesc ceva in comun) sunt scoase din inima si mintea sincera a oamenilor de un circ cu denumiri care de care mai la moda, strangeri de bani, articole in presa, pomeni din care peste ceva timp se alege praful. Chiar oamenii le distrug uneori, intr-o reactie instinctiva, pentru ca la un anumit nivel ei percep ce se intampla, insa acel nivel nu mai este constientizat sau verbalizat. Chiar si protestele de strada fac parte de multe ori din acest circ, lipseste un moment autentic al inceperii lor dinspre oameni, sunt doar un debuseu inutil al unor suparari reale, o canalizare si o fasaire a energiei care ar pune in pericol un sistem in care regula e ca pleci si cu capul spart, si cu rusinea ca ai indraznit sa provoci gestul de a iti fi spart.
Oamenii creeaza istorie incontinuu, dar daca nu o creeaza sincer, atata timp cat inca mai pot, ce fel de lume ii asteapta?