Fara orizonturi marete (fie ele iluzorii sau nu), si fara inteleapta educatie a bucuriei lucrurilor mici si simple, viata, odata ce vezi dupa dealurile primei tinereti, e ca un lung inot intr-un borcan cu miere. In care cateodata esti sigur ca ajungi oricum cu picioarele pe fund. Alte dati nu esti chiar asa de sigur. Fie inoti lent si greoi cu un sentiment de dupa amiaza de vara torida, fie cu o disperare a oboselii infinite, fara a mai putea macar sa te uiti prin sticla groasa a borcanului catre visul spargerii acestui destin previzibil si cleios.
Mierea e si ea buna. Macar nu e ... fiere, ca sa nu zic un cuvant maro pe care l-as fi trantit cu of, dar ma opreste acea jena de altii... un fel de ifos, mai degraba, de mironoseala ...
Mais... in acest inot nu mai exista subiectul principal. Nu mai conteaza daca am ochii umflati, haine demodate, par ciufulit. Nu asa cum conta (fie asta iluzoriu sau nu:) ) cand zburdam mai mult sau mai putin timid prin diverse scoli, cu o aureola de "cine stie ce chestii ne rezerva viata" - a se intelege un destin maret, amorf, dar sclipitor, in varianta anticipativ imberba a altor decenii. Numa' sa dam din brate, in oarece sincron cu altii.
Ce cauta altii in borcan? Vai, dar odata ajunsi la depusul armelor utopiilor cu privire la propriul destin, ne infratim cu altii care sunt si ei acolo...
Si borcanul poate deveni oala netransparenta...ol de lut...cand am si uitat deja cum arata odinioara orizontul.
Muahaha...
