...sau prea putin. Adicatalea simtirile omului contemporan s-au dereglat, si alterneaza ascetismul cu insatietatea. Extremele! Cu semnul exclamarii, ca sa nu treaca neobservate cumva. Extreme cu public!
Telefonul cu butoane ultimul racnet, pardon, cu touchpad care sa simuleze senzatia de butoane (haha, ca un fel de plastic cu aroma si senzatie de lemn), sau nimic, nada, fara telefon, televizor, cafea etc. Iesiri in lume inlantuite intr-o aproape-lunga-croaziera, caci daca rar vii pe acasa, nu prea mai "iesi", versus lipsa de chef. Daca perceptiile nu sunt bubuite fie intr-un sens, fie in altul, nu merge treaba. Si musai trebuie si prezentat, recunoscut, expus, publicizat. Ca sa ilustram...iaca blogul, in care se chinuie fiecare ca particula observata din cuantica sa transpire public diverse trairi.
Motivul a fost incoltit si comentat demultisor, mi-aduc aminte ca am citit ceva, nush pe unde. Cica ne e frica sa luam o pauza, sa stam singuri sau nesinguri si sa nu facem nimic. Sa nu planificam, activam, traim, sa nu emitem idei pe care le visam, desigur, cu un simbure de genialitate...
E ca un fel de oglinda magica in care te vezi acut. De evitat. Mai bine punem in sac multe, cat mai multe, si daca se amesteca de la sine ca un colaj nu e plagiat sau mediocritate; e un nou curent, street art, urban buzz, country dubstep sau mai stiu eu ce bazdaganie cu 7 picioare, 3 cozi si multe culori.
Palnia cea mai avantajoasa de turnat multe deodata pe un gatlej imaginar e internetul, de unde internetoholismul (nu stiu daca nu mai trebuia un "o" pe acolo?!). Si nu sunt suparata ca nu scoatem firul si nu dam turn off, e cam tarziu pentru asta.
Nu cred ca omoara creativitatea. Doar o face sa se gandeasca indelung pana sa se mai arate la vedere, poate prea tarziu. Ca si becurile economice, acuma becul ideatic se aprinde palid, se incarca greu si risca sa bubuie la un pic de umezeala, aruncand umbre sumbre de mercur toxic in caz ca se si sparge.
Cand citeam odinioara eram asa legat de cate o cartulie pana ma saturam de ea, dar rau de tot. Imi era draga, pana imi venea plictisul si o aruncam pe sub pat sau dupa rafturi. Prea mult. Pauza. Alta. O reluam cand o uitam.
Nu vad neaparat o legatura, doar ca recunosc senzatia de plictiso-enervare. Mai du-te-n...! Afli despre de toate, faci ce poti, iti fileaza papagali figurativi prin fata ochilor, dar daca stau sa ma gandesc au trecut ani de cand am mai vazut in carne si oase o fiinta umana care sa ma inspire. Incante. Amuze fara efort. Nici macar nu imi mai e jena cu cinismul din tolba: "fake, fake, fake, fake!". And phony.
Nu pun la socoteala oameni la fel de nostalgici dupa ceva, un alt tip de om, coplesiti de intrebarea mare si goala "Incotro ne indreptam?".
Si limba noastra cea "comoara in adancuri infundata" ar face bine sa mai dea nastere unor cuvinte noi, ca pentru ce se intampla in diverse domenii, e cam pasiva. Prea putin. Imprumutam din engleza, mama tuturor calculatoarelor, ca altfel suna fortat.
